poezie -2-

Mi-au crăpat buzele de la atâta ger

Toată indiferenţa ta mi-a provocat o răceală

Şi doar m-am vaccinat...

Probabil eşti o tulpină nouă.

Am febră, frisoane şi chiar halucinaţii

Văd un sărut în fiecare palmă

Aud o declaraţie în fiecare reproş

Poate ar trebui sa dorm.

Mă întreb cum de m-am ales cu tine şi

Oare există antidot?

Mi-au învineţit buzele de cât le-am muşcat

Doar ca să nu îţi spun cât te iubesc.

Dar tu...Tu iubeşti doar femeia din mine

Femeia care poate fi în oricine

Tu nu mă vezi nici un minut pe mine

Eu nu exist...

Oglindă către suflet

Cine sunt eu? Cine este persoana aceea care se uită la mine din oglindă?! Aş putea să vorbesc două zile fără întrerupere despre ea, m-aş contrazice de nenumărate ori şi la final aş înţelege că nu o cunosc deloc. Îmi sunt mai străină decât oricare alt om pe care l-aş vedea pe stradă.
Din copilul din mine au mai rămas doar ochii în rest totul s-a schimbat...Mi-am pierdut dinţii de lapte şi până la sfârşit probabil îi voi pierde şi pe aceştia, am lepădat de-a lungul anilor zeci de rânduri de piele şi totuşi faţa îmi pare bătrână...dar ochii, ochii sunt aceiaşi, poate un pic mai trişti dar aceiaşi. Sunt singurii care îmi mai amintesc de cine eram şi uneori mă fac să mă ruşinez.
Au trecut puţin peste 8 ani de la momentul în care mi-am imaginat pentru prima dată cum va fi viaţa mea de adult, nu a mai rămas nimic din fata aia. Am încălcat orice idee, orice "principiu" pe care îl credeam pe atunci de neclintit.
Mă uit la mine şi îmi amintesc de zilele în care eram convinsă că eram urâtă şi că nimeni nu o să se uite la mine...eram atât de fericită atunci, abia acum îmi dau seama. Cineva spunea că dacă nu am avea fericirea celor din jur cu care să ne comparăm nu ne-am da niciodată seama de nefericirea noastră. Mereu mi-am comparat fericirea/nefericirea mea cu a altora şi mereu am ieşit în pierdere dar cel mai crunt a fost când mi-am dat seama cât de puţin apreciez momentele pe care le trăiesc.
Astăzi mă simt frumoasă sau cel puţin mai frumoasă decât atunci, mai slabă şi totuşi am momente în care mă simt teribil de nefericită. Trăiesc clipa şi tot ce îmi aduce ea, închid ochii şi inspir adânc parfumul celuilalt într-o îmbrăţişare, închid ochii pentru a gusta orice sărut, încerc să îmi fac timp să îi ascult pe cei din jur, încerc să nu am aşteptări de la momentele pe care le petrecem împreună pentru că ştiu că ele nu au nici un mâine... Dar îmi lipseşte atât de mult ideea unui viitor desenat în cărbune pe o coală albă încât mă doare când respir.
Cine e fata care mă priveşte din oglindă?

Sfârşitul lumii vs Sfârşitul unei lumi

Omul are tendinţa de a fi prăpăstios şi vede un sfârşit la orice şi cu cât acesta este mai violent cu atât este mai credibil. Probabil că au mai fost profeţii legate de sfârşitul lumii şi înainte de anul 2000 dar eram prea mică să le bag în seama aşa că pentru mine primul sfârşit de lume anunţat a fost în anul 2000.
Sunt persoane care când se gândesc la sfârşitul lumii se gândesc la apocalipsă, la asteroizi, la foc apa şi cutremure...eu cred că sfârşitul lumii e altceva. În fiecare zi e un sfârşit de lume, în fiecare zi se sfârşeşte ceva şi nu putem face nimic în privinţa asta dar uneori se mai întamplă ceva... uneori sfârşitul unei zile aduce mai mult decât un apus de soare.
În 2000 nu a venit sfârşitul lumii, cel putin nu cel de care se vorbea, dar o parte din lumea mea s-a sfârşit...în acel an a murit nănuţa mea.
Şi a trecut anul 2000 şi lumea a găsit o altă dată pentru sfârşitul lumii, un alt număr rotund şi un alt scenariu teribil. Se întamplă să fim în 2012, un alt an ce prevesteşte un sfârşit de lume.
Pentru mine deja s-a întâmplat...nu a fost nevoie de nici un cutremur uriaş care să zguduie pământul, nu a fost nevoie de un asteroid care să ne lovească sau vreo furtună care să ne măture...nu...pentru mine sfârşitul lumii a început în prima parte a anului când bunicul din partea mamei a trecut în altă lume şi a continuat apoi cu trecerea în nefiinţă a celui de al doilea bunic acum aproape de sfârşit de an.
Cine are nevoie de o tragedie globală când lumea noastra se poate termina în fiecare zi.
Eu mi-am trăit sfârşitul meu de lume şi în fiecare zi supravieţuiesc.

O mare dilema...

Discutie usoara de seara intre 2 sociologi aspiranti:
EA: Cum demonstrezi ca iubesti?
EU: Grea intrebare...
EA: Evident.
EU: Probabil ca atunci cand iubesti renunti la o parte din tine si daca celalalt intelege lucrul asta, o percepe ca pe o dovada de iubire.
EA: Probabil, nu mi-am dat seama niciodata cum se face asta.
EU: Nu cred ca are nimeni reteta.
EA: Insa toata lumea spune ca iubeste sau ca este iubit la un moment dat.
EU: Cred ca unii cantaresc sacrificiile pe care le face celalalt pentru ei, altii se mint pur si simplu. Cine poate refuza pentru un moment senzatia ca este iubit si dorit de cineva.
EA: Asta nu inseamna ca e benefic sa te minti. Cat te poti minti?
EU: Atata timp cat celalalt iti permite fantezia.
EA: Probabil. Si tu dupa ce ti-ai dat seama ca erai iubita?
EU: Uneori dupa sacrificiile pe care le facea dar de cele mai multe ori ma amageam singura. Am experienta in a vedea lucruri acolo unde nu sunt, dar pentru un timp iluzia respectiva ma facea fericita.
Ce anume a incoltit intrebarea asta in tine?
EA: Dar apoi fericirea asta fortata nu dadea si o durere mult mai mare decat daca nu ar fi fost fortarea aceea?
Ma gandesc la viata, la tot ce are ea mai de pret.
EU: Nu stiu cum sa fac lucrurile altfel, in general ma implic chiar daca nu e cazul. Atunci cand dai inevitabil iti doresti sa primesti, ideea asta de iubire neconditionata este doar o idee din punctul meu de vedere. Si atunci cand dai mai mult, ca sa compensezi, iti creezi o poveste daca pot sa o numesc asa. Da, doare mai tare dar tine de fiecare individ in parte, ori te implici in orice ori tratezi totul cu precautie.
EA: Pe cat de necesara pe atat de toxica si complicata iubirea asta
EU: Totul e complicat
EA: Viata da.
Iubirea pur si simplu se simte fara a cauta nevoia sa o mai explici, argumentezi, demonstrezi. Cred ca asta e...
EU: Iubirea nu este un sentiment atat de pur si de lipsit de obligatii pe cat se crede a fi. Nici cea mai organica si naturala forma a ei nu e omniprezenta. Eu cred ca iubirea e conditionata de ceea ce vrem de la acel moment.
EA: De acord, iubirea nu este lipsita de obligatii, insa asta nu inseamna ca intr-o parte pot exista sacrificii si cealalta parte doar primeste. Deci trebuie sa existe reciprocitate, echilibru, interventie fara a fi cerut de cealalta parte. Iubire poate fi din punctul asta de vedere forma superioara a prieteniei.
EU: O dar exista si de asta exista multe povesti cu final nu tocmai fericit, pentru ca cel ce ofera realizeaza ca e singur in acest "echilibru" in care unul ofera si celalalt primeste. Celalalt ar trebui sa dea la randul sau ceva inapoi nu din obligatie ci din cauza excesului de "sentimente" care se acumuleaza atunci cand primeste ceva care intra in contact cu masa de sentimente deja dospite in interiorul sau. Prietenia in adevarata ei forma este un altoi daca pot sa spun asa, pentru dragoste. Daca nu toate prieteniile sfarsesc intr-o poveste de iubire pentru ca unele prietenii sunt independete de o relatie sexuala si ele ajung sa se consume in alta forma, este de preferat ca toate iubirile in toate formele sa aiba la baza o prietenie. Prietenia si iubirea merg pe acelasi principiu teoretic de neconditionare dar care constient sau nu se construiesc si se consolideaza pe baza acestei forme de comert sentimental .
EA: Da, dureros dar e adevarat.

Will you take her... I do!

Nu sunt o impatimita a nuntilor, nu stiu exact care e motivul, dar aseara am fost in mijlocul unui astfel de eveniment festiv. Acum stau si ma gandesc cum sa abordez situatia, daca sa merg pe partea frumoasa sau pe partea mai putin reusita.
Faptul ca nu cunosteam pe nimeni cred ca nu a fost tocmai un avantaj dar sa zicem ca aseara nu am fost tocmai usor de multumit.
Pentru tanarul cuplu casatorit - tot respectul, niste frumosi... Mireasa, o tanara draguta de 24-25 de ani, un suflet mare intr-un pachetel micut, cam de 1,65m de micut :). Mirele - un tanar de 34 de ani relaxat, care spre deosebire de mireasa lui parea sa nu aiba emotii mai ales atunci cand a fost vorba de dansul mirilor, un dans alert pe cantecul celor de la Taxi - iubibila... Si acum sa trecem la alte detalii...daca inca nu am specificat mireasa era o tanara foarte frumoasa care din cate am inteles lucreaza la o televiziune locala dar care si-a ales o rochie nu tocmai stralucita din punctul meu de vedere. Nu mi-a placut deloc rochita. Aranjamentele florale pentru mese au fost dragute si probabil au costat mult mai mult decat meritau...si vine mancarea...hai sa spunem ca nu am mancat tot...
Seara a trecut destul de repede si eu m-am bucurat ca am ajuns acasa...Am avut momente in care as fi vrut sa bufnesc in plans, ma uitam la toti oamenii aceia fericiti si nu imi venea sa cred cum a trecut timpul pe langa mine. Bunica mea ma intreba zilele trecute daca eu nu am un baiat si cand i-am raspuns ca nu a spus "Da ce ai de gand sa faci, sa te calugaresti?"...Dar sa revenim la nunta, e un eveniment frumos pentru orice cuplu, un eveniment pe care eu nu stiu daca o sa pot sa il organizez...Mereu mi-a fost frica sa nu transform nunta mea intr-un eveniment plictisitor...dar ce vorbesc eu aici, o sa mai curga multa apa pe Dunare pana la nunta mea.
Fericirea unora iti aminteste uneori de nefericirea ta!!!

Prieten sau nu

Este o vorba "Fereste-ma Doamne de prieteni ca de dusmani ma feresc singur".
Stau si ma intreb daca eu sunt cumva intr-o stare de ebrietate sustinuta de ceva ani ca numai "prieteni" de calitate am.
As indrazni sa spun ca ultima persoana pe care as putea sa o numesc prieten am pierdut-o in liceu, dar as fi nedreapta cu cateva persoane care mi-au fost alaturi in anii de dupa. Prietena mea, singura pe care o mai pot numi asa, e plecata in tari mai calde de un an si ceva dar chiar si atunci cand inca era in tara aveam sentimentul ca problemele ei ma coplesesc. O iubesc enorm dar nu mai reusesc sa fac fata evenimentelor din viata ei. Alte persoane pe care as indrazni sa le numesc prieteni sunt fostii iubiti si asta doar pentru ca eu incerc sa compensez lipsa prietenilor cu prezenta lor si cred ca asta in ochii unora este o complicatie majora. Eu am considerat intotdeauna ca iubitul trebuie sa iti fie inainte de toate prieten...cine nu e de acord cu mine asta e.
Imi lipseste un prieten in viata mea asa cum imi lipseste aerul cand ma sufoc. Am invatat sa zambesc la toate glumele proaste din jur facute de asa zisii amici care duc lipsa de evenimente in viata lor si se distreaza producand situatii jenante, am invatat sa zambesc si sa fiu draguta chiar daca as vrea sa tip si sa fug.
Stiu ca cel mai greu este sa asculti pe cei din jur si incerc sa fac lucrul asta dar tot mai multi nu au nimic de spus si ce este si mai groaznic este ca am inceput si eu sa nu am nimic interesant de spus....
Incerc uneori sa tac, sa ies si sa ii ascult pe restul si sa nu comentez nimic dar nu reusesc decat sa atrag mai multa atentie asupra mea pentru ca eu sunt de fel o persoana galagioasa care rade mereu si care vorbeste mai mereu prea tare si atunci toti incep sa ma intrebe obsesiv " Da ce ai?", "Da ce e cu tine?", "Da tu erai de gasca ce stai asa?".
Incep sa cred ca nu am sorti de izbanda... Am nevoie de o gura de aer, o gura de aer proaspata pentru ca a cam inceput sa se imputa viata asta a mea.
Am sa scriu un anunt la mica publicitate "24 ani, 173/64, satena, provenita dintr-o familie cu 2 copii, studii superioare, cu viitor loc de munca asigurat schimb/vand viata pentru o saptamana de vara pe o campie plina cu papadie. Bonus atasez o mana de persoane cu impresii si situatie materiala buna dar cu putine calitati. Negociabil.
Oare primesc oferte?!?
P.S. Caut prieten pentru sfarsitul lumii.

Tomnatica

Apare un sentiment de panica atunci cand vine toamna pentru ca totul in jur incepe sa moara si pentru o secunda uitam ca mai exista primavara si ca totul o sa revina la viata.
Dar e o moarte frumoasa, e o moarte colorata...cred ca ar trebui sa invatam de la natura sa murim frumos.
Asa cum frunzele atunci cand simt ca le vine vremea imbraca cele mai frumoase haine asa si noi ar trebui sa acceptam trecerea asta deschisi.
Frunzele nu mai invie in primavara, NU, in locul lor apar alte frunze...
poate din acelasi loc de unde au cazut celelalte in toamna dar nu vor fi aceleasi, se vor hrani de pe aceasi creanga dar NU vor fi aceleasi, vor face umbra aceluiasi petic de pamant DAR NU VOR FI ACELEASI.
Singurul care supravietuieste peste iarna este copacul si totusi frunzele cand mor sarbatoresc si se aseaza la radacina lui si se transforma in hrana pentru acesta.Mor si prin moartea lor asigura continuitatea copacului.
Ar trebui sa invatam de la frunze sa murim frumos si de la copac sa invatam sa ne schimbam, el o face in fiecare an cu regularitate si frunzele nu se supara, ele mor ca el sa poate trece peste iarna.
Cred ca asa sunt si relatiile, ele mor ca sa faca loc altora si trebuie sa invatam sa le omoram frumos...ca sa ne putem hrani mai tarziu din ele si sa construim o relatie proaspata cu miros de primavara...daca va rezista sau nu peste "iarna" nu stim...
Nu stiu cum reusesc dar toamna imi omor toate relatiile...septembrie, august, noiembrie, octombrie in ordine sunt lunile in care mi-am schimbat vesmintele...sunt o tomnatica.

poezie

Picturi cu oameni pe pamant deschis

imagine-n miscare

Furtuni de sunete razbesc in zare

cerul tace.

Pe Dunare plutesc lesurile fostelor iubiri

Infiorator miros

de ura

de dispret

dar cel mai tare miroase a dezamagire

E un miros putred

O combinatie de mucegai si lacrimi statute.

The Girl friend

Sunt tipa pe care baietii o au ca prietena, sunt tipa de treaba cu care pot vorbi despre orice, sunt tipa libera mereu pentru o plimbare dar nu sunt acea tipa - iubita.
Stiu ca si eu ma schimb in momentul in care simt ca devin "iubita" dar oare de ce nu se poate sa purtam o conversatie normala?!?
M-am invatat prost, 6 ani si ceva am fost obisnuita sa fiu acolo la fiecare pas, sa facem atat de multe impreuna sa facem totul impreuna... Ma gandeam ca dupa o relatie de 1 an de zile cu M in care ne vedeam doar in weekend si uneori in timpul saptamanii in ciuda faptului ca stateam la 10 minute distanta o sa ma schimb...cred ca unele lucruri nu se schimba, unele dorinte nu dispar.
Cu Mau a fost un pic dificil sa se deschida, avea traumele lui complexele lui lucruri pe care vroia sa le tina doar pentru el dar...el era indragostit. De atunci nu s-a mai indragostit nimeni de mine, da le place de mine sau isi doresc sa ma cunoasca intr-un mod mai mult sau mai putin inocent dar de iubit...
Cu M reusisem sa devoltam un sistem: mesajul de buna dimineata trimis in fiecare dimineata de mine, stia ca daca intarzie sau nu il primeste sunt suparata, urma apoi telefonul lui in pauza de masa de maxim 30 de secunde dar ii auzeam vocea, nu stiu daca el a inteles ca asta era tot ce conta pentru mine, la 4:30 intra pe net si schimbam cateva replici, in functie de program mai vorbeam putin si apoi mesajul de seara. A durat un pic dar mai bine de 6 luni am urmat sistemul asta, acest pic de organizare ma ajuta un pic. Acum nu avem nimic, totul tine de chef, de plictiseala de... nici nu stiu.
Acum vreo 2 ani cineva imi spunea "Daca vrei ceva, ofera...Vrei sa te sarute? Saruta-l. Vrei sa te alinte? Alinta-l". Il alint la fiecare conversatie, nu ii spun aproape niciodata pe nume si nu scot nimic de la el decat daca ii zic...Alinta ma.....
M-am umflat de plans si azi, ma doare capul. Daca ar fi in fata mea acum as spune ca nu merge, ca a avut dreptate am incercat dar nu merge...si ce as face dupa?!? As urla toata saptamana si m-as certa ca mereu fac asa, ca renunt usor, ca daca as fi mai putin incapatanata lucrurile poate ar functiona. As fi ca un strut cu capul mereu in pamant plangand din orice si gandindu-ma ca o sa fiu singura toata viata. Pff...sunt ca un disc stricat stiu de acum ce o sa fac, am sa ma abtin oricum prefer sa fiu eu cea parasita ca sa nu ma simt vinovata, sa nu consider ca eu am renuntat..

...pentru moment

^Chiar daca nesiguranta nu a disparut, zilele trecute ne-am simtit bine impreuna. Stiu ca o sa ma intunec la fata cand o sa o vad dar acum ma bucur de moment...e tot ce am. Mi-as fi dorit aseara sa ies cu restul in oras dar nu ma simteam extraordinar si aveam indoieli si asupra companiei...dar seara pe care am petrecut-o impreuna in ciuda faptului ca nu ma simteam prea bine a fost foarte draguta...
Ma surprinde uneori placut ca retine anumite detalii, dar uneori observa si detalii care nu ar trebui sa le vada :)
^Azi ma simt obosita, mi-am facut abonament la sala, marti e prima zi sa vad daca fac fata. As vrea sa imi fac trupul sa arate mai bine dar sunt prea comoda, poate o sa reusesc sa ma ambitionez sa ma simt mai bine in pielea mea, uneori ma gandesc ca daca o sa dispara obsesia asta o sa apara alta...si alta...
^Vreau sa ii cumpar un cadou...normal cadoul e pentru craciun dar pentru ca vreau sa il comand o sa dureze pana ajunge si as vrea sa il iau din timp. Mi-am facut curaj si am cautat azi un ceas mecanic, e aceasi firma ca si ceasul vechi care a ramas la Mau, cel pe care ceasornicarul a spus ca fim fericiti ca functioneaza asa cum o face pentru ca este un ceas foarte vechi... Ceasul ales de mine e frumos, ciudat... imi e frica sa nu il considere prea ciudat. Ii plac lucrurile scumpe, ii plac lucrurile de firma si stiu sigur ca ii plac ceasurile (3 din 3 un cadou reusit) si si-ar dori unul cu mecanismul la vedere (4 din 4...). Macar ideea ca se vede mecanismul, ca e mecanic si de firma ar trebui sa il incante daca designul o sa fie prea pretentios pentru gusturile lui...
Inca mai stau si analizez ideea...

Bucatica mea de ura...Part II

Nesiguranta mea e atat de mare incat ma inclin la cea mai mica adiere de vant. M-am prostit iar, am lasat invidia sa infloreasca iar in sufletul meu si o data cu ea si nesiguranta.
Vreau sa dispara...vreau sa nu mai tin minte cu o cheama, sa uit ca respira acelasi aer ca si mine.
Mereu fac loc in viata mea la cate un eveniment care imi zdruncina toata fiinta. As vrea sa cred ca povestea mea de dragoste se scrie pe undeva si ca va fi superba si voi fi fericita...dar pana atunci trebuie sa invat sa nu mai las orice nimic sa imi umbreasca fericirea.
Imi e atat de dor sa spun Te iubesc incat acum as fi capabila sa o spun oricui...
Sunt cel mai mare dusman al meu...

Tragedia unui noi inceput

Calmul dinaintea furtunii... cred ca descrie atat de bine starea in care sunt acum.
Sunt foarte calma in legatura cu situatia mea actuala, sau imi place sa cred ca sunt asa. De ce ma contrazic? Pentru ca desi ma bucur de pauza si ma odihnesc si sunt multumita de ideea de "vacanta" am inceput sa am iar un somn agitat, visez urat, ma foiesc nu imi gasesc locul in pat. De curand am dormit doua nopti cu verisoara mea, aparent in fiecare noapte am vorbit prin somn ba chiar am gesticulat aprins. Ultima data cand mi-a atras cineva atentia ca ma cert prin somn era in liceu.
Aceasi stare de agitatie in somn am simtit-o si in perioada trecuta in care am fost in somaj, incep sa cred ca e o legatura. Constient nu resimt nici o frustrare poate doar o ingrijorare in ceea ce privesc cheltuielile si lipsa banilor in perioada urmatoare dar inconstient cred ca sunt mai tulburata decat vreau sa recunosc.
Sunt usor comoda si trebuie sa fac ceva in privinta asta. Am decis sa renunt la ideea de master cu care am cochetat saptamanile trecute, nu stiu ce anume m-a demoralizat mai tare: faptul ca nu sunt destul de pregatita pentru interviu, ca anul trecut au fost foarte multi care veneau cu note de 10 la licenta, ca anul trecut nu s-a organizat din cauza numarului mic de studenti, bursa aproape inexistenta....oricare ar fi adevaratul motiv ideea si-a pierdut din putere...si cred ca si eu.

Fragmente...

Am crescut dar imi doresc sa retraiesc sentimentele pe care le simteam in urma cu cativa ani, atunci ma simteam iubita. In ultimele doua relatii nu am mai trait acel sentiment. Imi lipseste comoditatea relatiei de lunga durata in care cunosti persoana de langa tine, daca nu in intregime macar un pic mai mult si stii care sunt lucrurile care trebuie sa le faci ca sa fie bine.
Ma uit la el si nu gasesc un punct comun intre noi, il simt ca ar vrea sa il sustin mai mult si sa il contrazic mai putin :), sa vorbesc mai putin despre lucrurile personale pe care EU le gasesc relevante,despre lucrurile pe care eu vreau ca el sa stie ca nu imi plac...nu vrea sa discute despre ele. Am si eu subiecte despre care uneori imi e greu sa vorbesc, ma rusinez sau ma simt ciudat dar sunt lucruri care trebuie discutate.
Nu sunt la fel de entuziasmata ca si el cand calca acceleratia, cand tureaza motorul, nu sunt la fel de incantata de interiorul X5-ului lui fratesu, nu sunt data peste cap de telefonul lui pe care nici dealerii GSM din oras nu l-au vazut inca... Ce faci cand simti ca el vrea sa fii mai expresiva dar pe tine nu te atrag lucrurile astea?
Imi place uneori de el dar ma simt mereu in atac, astept sa spuna in fiecare minut "pa" si as vrea sa fiu detasata cand se intampla asta, nu mi-ar placea sa plang pentru relatia asta, pentru el...
Sunt constienta ca trebuie sa schimb atitudinea asta daca vreau sa am o relatie, persoanele au inceput sa ofere mai putin si trebuie sa ma multumesc cu ce se gaseste pe "piata"...

Fantasmele erotice ale femeilor

Pentru ca s-a ivit ocazia sa comand o serie de carti de pe net am profitat de ea si mi-am comandat si eu ceva. Una dintre noile mele achizitii este o carte scrisa de Nancy Friday si se numeste Fantasmele erotice ale femeilor. Nu am stiut la ce sa ma astept si recunosc ca am fost rusinata la inceput de achizitia mea, dar cum lucrurile in viata par a nu fi intamplatoare in spatele unui titlu care te-ar face sa rosesti un pic atunci cand ai ajunge cu cartea la casa pentru a o plati, se ascunde o cercetare foarte interesanta.

Cartea, desi reeditata de-a lungul timpului in cateva randuri, prezinta necenzurate fanteziile a zeci de femei (sau sute, nu am avut curiozitatea sa le numar) asa cum le traiesc acestea, fara nici o interventie sau editare din partea autoarei. Sunt mai multe carti care dezbat intr-un fel sau altul subiectul acesta dar nu stiu daca intr-o maniera la fel de "stiintifica". Am sa ma pronunt asupra acestui fapt dupa ce o sa ma mai documentez, dar cartea aceasta chiar m-a impresionat, daca pot sa spun asa.
Asa cum si autoarea specifica in introducere, nu e nimic anormal sa nu ai fantezii...si vorbim aici de cele sexuale... dar realitatea este ca majoritatea oamenilor le au.
Nu stiu daca e vorba de o dorinta de a capata atentie dar in general tot ce fac, citesc, ascult, descopar raportez la mine in incercarea de a intelege cum functionez eu ca om, pentru ca inca mai sunt lucruri pe care nu le inteleg la mine. Si asa cum era de asteptat am citit cartea si in acelasi timp m-am analizat pe mine.
E adevarat ca mare parte din scrisorile publicate si putinele interviuri pe care le-a realizat sunt destul de elaborate si pana la urma asta e si ideea cartii, sa arate pana unde poate ajunge imaginatia unei femei pentru a experimenta placerea; dar pentru un minut m-am simtit ca fiind o ciudata pentru ca eu nu am astfel de imagini care sa imi condimenteze viata sexuala, am sarit apoi in partea opusa pentru ca unele lucruri descrise in carte erau peste puterea mea de a face o conexiune intre acele imagini si sentimentul de placere urmat apoi de un sentiment ciudat de parca as fi fost privata de ceva...Eu de ce nu?
Psihologic vorbind e perfect normal sa "fantasmezi" macar ocazional si nu are intotdeauna legatura cu o prestatie mai putin reusita, asa cum confirma o mare parte din femeile care si-au impartasit gandurile...
Atunci unde este problema? Unde este acel blocaj care spune Nu - nu te poti gandi la nebuniile astea.
As minti sa spun ca nu am avut niciodata idei pentru o minipoveste usor incitanta dar nici pe departe la asemenea intensitate...am fost geloasa.
Ca toate lucrurile care ne caracterizeaza pe noi ca si adulti si fanteziile isi au radacinile tot in perioada copilariei. Daca stam sa analizam toate frustrarile noastre, incapacitatea noastra de a ne adapta la diverse situatii si pana la o viata sexuala mai mult sau mai putin sanatoasa, toate isi au radacinile in aparent banalele intamplari din copilarie. Orice cuvant, orice situatie care a fost interiorizata atunci si aparent uitata ne creioneaza personalitatea celui care suntem azi.
Si pentru ca spuneam ca raportez totul la mine am incercat sa inteleg si alte lucruri unde isi au raspunsurile. De-a lungul timpului am descoperit multe, mi-am amintit lucruri care nici nu stiam ca s-au intamplat si care nu stiu ce le-a declansat amintirea. Nu stiu daca o sa pot sa le/ma "vindec" dar faptul ca incerc sa le inteleg ma face sa ma simt mai bine.
Sunt o persoana galagioasa, mult prea galagioasa cu toate ca daca ma uit la familie mea pentru noi e o tonalitate normala (ha ha) dar pe cat sunt de galagioasa pe atat sunt de ... tacuta. Traiesc mereu sentimentul ca fac ceva rau si atunci cand fratele meu ma pedepsea mereu ma punea sa tac, sa ma opresc din plans si sa nu scot nici un sunet...cred ca inconstient traiesc sentimentul ca sunt pedepsita...
Vroiam sa scriu mai multe dar parca ma simt goala in fata publicului si vreau sa ma imbrac si nu sa mai dau jos alte straturi. Sa revenim la carte, un numar serios de scrisori m-au facut sa cred ca in general ceea ce pare normal pentru unii este catalogat disfunctional pentru altii. Unele femei vorbeau cu o asa seninatate despre cum faceau sex cu fratele lor sau cum unchiul le baga degetul si le atingea cu penisul in erectie aratandu-le unde trebuie sa intre sau cum fratii le-au fortat sa faca sex cu alti baieti ei privind tot actul, incat pentru ele nu pare nimic iesit din comun.
Pe de o parte e de admirat ca aceste femei duc o viata normala, au familii si sunt integrate in societate fara nici o trauma aparenta, dar e de inteles aparitia acelor imagini sau dorinte sub forma unor fantezii sexuale atat de puternice.
Am inteles toate acele fantezii legate de viol, durere, posedare ele au la baza un sentiment de vinovatie care nu permit femeii sa se descatuseze de anumite idei si singurul mod de a se bucura de sentimentul de placere este de a-si crea imaginea ca nu o fac voit, ca nu mai este controlata de ele situatia...de subliniat aici ca e vorba strict de fantezii si nu de o violenta reala. Dar nu pot intelege fanteziile cu animale sau cu baieti tineri, adolescenti, aici nu stiu de unde vine trauma...
Per total o carte interesanta, depinde de cititor cum doreste sa o inteleaga. Sunt prezentate lucruri "iesite din comun" la prima vedere dar atat de comune daca stam sa analizam situatia.

Promisiuni de viitor

Acum ceva timp, nu foarte mult dar imi e greu sa imi dau seama de momentule exact, am decis sa incerc periodic ceva nou, ceva diferit...
Anul acesta am reusit sa fac multe lucruri noi:
- Am plecat la munte in februarie doar ca sa vad zapada...ce aroganta :))
- Am ajuns de doua ori la mare... dupa 6 ani am reusit sa ajung iar la mare in tara, am stat pe plaja si am vazut rasaritul... A doua oara am mers pentru mai multe zile si pentru prima data mi-am pierdut buletinul...sper sa fie si ultima :))
- Am mers de 2 ori luna aceasta la Brasov, fiecare escapada cu aventurile ei.
La prima miniexcursie am fost la Aventura Parc si am facut traseul negru, eu care nu fac sport si imi e frica de inaltime m-am aventurat prin copaci si am atarnat de tiroliane, a fost o experienta foarte frumoasa, am trait sentimente mixte de frica si mandrie ca pot sa fac lucrurile astea. A doua zi ne-am relaxat la piscina acoperita, am facut sauna si m-am indragostit...de sauna nu de altceva.
In a doua miniexcursie am urcat la Babele, o parte din drum l-am facut pe jos asa ca pana am ajuns la Babele eram deja obosita dar am decis sa coboram pe traseul albastru pana in Busteni...ce a fost in capul meu de am coborat nu stiu... Dupa trei ore de coborare abia mai respiram cand surpriza, patru din grupul nostru care erau mai in fata fugeau inapoi tipand "ursul"...in spatele lor doi ursi mergeau agale, vroiau sa le dam mancare. Dupa ce am sunat la 112 si au ras cei de acolo un pic de noi ca ne fugareste ursul am inceput sa facem galagie si jumatate de ora am alergat prin padure pe teren accidentat si aproape pe intuneric...Cand am ajuns la civilizatie nu mai simteam nimic, nici picioare nici spate...nimic.
Am facut multe lucruri noi anul acesta si multe amintiri pe care o sa le pretuiesc, am un singur regret... ca nu am pe acel cineva stabil cu care sa rad de toate nebuniile astea... D a fost dragut la munte si a stat in spate cu mine pentru ca mergeam greu....eu eram obosita de cand am inceput sa coboram...dupa 3 ore eram in transa...dar ieri ne-am certat de la cele mai stupide lucruri si imi venea sa urlu de draci, intai la el si apoi pur si simplu sa stau si sa plang ca proasta pentru ca ma consum....

ma intrebam oare...

Si cand credeai ca ai auzit totul te loveste in plin...`vreau sa iti spun ca m-am despartit de tine pentru ca tu te purtai asa frumos cu mine, nici o fata nu s-a purtat asa cu mine si eu nu stiu de ce dar ma purtam urat cu tine, aveam sentimentul ca tu chiar tineai la mine si eu ma purtam urat asa ca am zis ca mai bine ne despartim...`
Vorbesti serios!!! deci am fost parasita pentru ca am fost draguta?!? Cum sa nu devii o scorpie, cum sa nu iti vina sa iti iei lumea in cap!?! Daca ma transform intr-o scorpie oare o sa fie mai bine?
Vreau sa renunt la verbul `vreau` pentru ca mereu atunci cand vreau ceva de bine prea mult ajung sa fiu dezamagita.

Se spune ca lucrurile se intampla atunci cand incetezi a le mai astepta, atunci cand nu le mai cauti... Cum sa fac sa nu le mai caut, cum sa fac sa accept lucrurile asa cum sunt. Oare chiar e vorba de bani sau chiar exista persoane care sa te accepte oricum dar trebuie sa ai norocul sa le gasesti. Spun asta pentru ca am observat un grup de prieteni, toti cu o situatie materiala bunicica daca nu chiar buna si exista o persoana care e capabila sa te calce pe nervi si cand doarme. A enervat toate persoanele din grup cel putin o data si cand spun asta sunt indulgenta si totusi sunt mereu impreuna. In ciuda faptului ca se cearta mereu si se mananca de fund sunt mereu impreuna si ies de cel putin 4 ori pe saptamana cu totii, au activitati impreuna...oare cum reusesc, sau poate ca intrebarea potrivita este cum de eu nu reusesc?!

După tine...nimic

Mă privesc uneori din exterior, stau și mă uit la mine ca la un străin și îmi vine să îmi plâng de milă. Când am ajuns atât de băbăloaică? Când am uitat să mă prețuies? Îmi amintesc de EL și când spun EL mă refer la toți bărbații din viața mea pe care i-am iubit într-un moment din viața mea cu tot sufletul, chiar dacă în același timp i-am urât la fel de mult pentru că nu erau perfecți, pentru că nu știau să mă strângă în brațe atunci când plângem, pentru că nu știau să mă sărute așa cum vroiam eu și când vroiam eu, pentru că nu aveam mereu replicile potrivite, pentru că nu știau să mă facă să zâmbesc, pentru că îmi criticau lucrurile pe care îmi e cel mai greu să le schimb la mine….îi uram pentru atâtea lucruri mărunte așa cum știu că și ei o făceau și în ciuda tuturor lucrurilor am împărțim clipe frumoase și am construit amintiri împreună. Cel mai frumos lucru din lumea asta este o amintire, nimeni nu poate să ti-o cumpere sau să ti-o fure, o amintire o faci și e a ta pentru totdeauna. Acesta este și dezavantajul amintirilor, că durează atât de mult și uneori sunt amintiri pe care vrei să le uiți și în cele mai neașteptate momente ele apar…se aprind acolo undeva și te lovesc ca un uragan zdruncinând tot din temelie. Așa mă simt eu, zdruncinată, goală, vulnerabilă…e greu să trăiești într-o societate în care totul se bazează pe imagine și control…învățăm să mințim ca și cum ar fi a doua limbă maternă și spunem orice numai să ne simțim un pic mai bine „cotați”. Îmi lipsesc prietenii cu care împărțeam tot, îmi lipsesc prietenii cu care ne spuneam în față tot ce ne enerva și tot ce ne displăcea fără să existe posibilitatea ca acea discuție să fie ultima. Unde au dispărut oamenii care știau să aprecieze adevărul și nu puneau imaginea mai presus de realitate?

Astăzi aș vrea să mă uit în ochii tăi dragă EL și să îți spun că poate nu am arătat destul cât de mult apreciez lucrurile mărunte pe care le-am făcut împreună și aș vrea să îți mulțumesc că ai făcut parte din viața mea, atât cât a trebuit să faci. Vreau să fiu sinceră cu tine și să îți spun că nu am depășit momentul de tot, poate pentru că refuz să cred că nu am fost eu cea potrivită pentru tine (pentru fiecare dintre voi) dar vreau să îți doresc să fii fericit alături de cine îți dorești tu. Știu că ceea ce am avut noi s-a consumat și drumurile noastre trebuie continuate separat iar atunci când ne vom întâlni ne vom minți zâmbind despre cât de frumoasă a fost viața noastră fără noi în ea… așa e și normal. Aș vrea să îți spun multe dar știu că atunci când vei fi în fața mea voi zâmbi stângaci și voi încerca să scurtez conversația cât mai mult pentru că dacă aș sta prea mult lângă tine aș avea lucruri să îți reproșez, să îmi reproșez și sunt lucruri care ar trebui să rămână așa…nespuse…..

Îți mulțumesc că ai trecut prin viața mea, aș fi preferat să nu lași urme atât de adânci ca să pot iubi din nou cu toata inima dar sunt sigură că o să va vindec și de tine….

Poveste

A fost o dată ca nici o dată o fată cu ochii calzi de căprioară și părul dulce de castan, cu buze roșii mușcate de vânt și degete subțiri ce puteau împleti pânze de păianjen. Și anii treceau și fata creștea dar ceva mereu lipsea, lipseau buzele care să îi sărute ochii, mâinile care să îi mângâie părul, brațul pe care să își pună mâna. Nu trecu mult timp și apăru prințul…the end…. Măcar așa fiecare poate să își construiască propria poveste, cu happy end sau nu… Eu am mai încheiat una, nu știu ce a fost în capul meu…de fapt asta spun de fiecare dată ”oare ce a fost în capul meu” de parcă nu știu că vreau mereu același lucru….Vreau să plâng să îmi golesc sufletul dar nu curge nici o lacrimă pentru că nu are de ce… De ce țin cu dinții chiar și de lucrurile care știu că nu îmi fac bine? Când oare o să reușesc să mă bucur de mine fără să fie nevoie să mă uit lângă mine căutând aprobare?!?!? 

Trenul

E tarziu si totusi pentru atatea mii de oameni e inca devreme. Pentru mine intotdeauna a fost mai tarziu, intotdeauna timpul a trecut altfel. Radioul din bucatarie canta si toata camera rasuna, e tarziu si canta despre stele...stele care cad.
Mereu am tanjit dupa companie in pat, de aceea si astazi dorm cu un urs in brate...dar azi pentru prima data am stat si m-am gandit, nu stiu daca mai pot imparti patul cu cineva...dorm de atat de mult timp singura incat m-am dezvatat sa imi impart spatiul. Imi aduc aminte de ultimele doua nopti cand am dormit cu cineva, ma adunam atat de tare sa nu ma ating de el...simteam ca ma sufocam daca il simteam.
E tarziu si se aude trenul... Imi place ca desi sunt in oras daca e destul de liniste noaptea poti auzi trenul...imi place sunetul lui, imi place miscarea lui poate din cauza ca atunci cand eram copil mergeam mult cu trenul si imi aminteste de libertatea de atunci...
As fi vrut sa vad luna, cica e luna plina in noaptea asta dar nu a coborat inca in dreptul geamului meu...e tarziu dar pentru altii e inca devreme chiar si pentru luna.
Am sentimentul ca vine o perioada dificila si ma simt usor singura si imi e frica ca o sa fac la fel ca in trecut, o sa ma las pierduta doar pentru a nu fi singura....
E tarziu si totusi e atat de devreme...

tot aici...

...m-am saturat de zidul pe care l-am ridicat in jurul meu, incep sa ma simt claustrofoba in propria mea viata... zic mereu senina si chiar zambitoare ca am depasit momentele din trecut dar ma mint cu nerusinare si mie nu imi place sa mint.
cred ca nu ii mai mint pe cei din jurul meu pentru ca sunt satula de cat de mult ma mint singura...imi e atat de frica sa nu fiu ranita incat am ajuns sa nu mai fac nici jumatate din lucrurile pe care as dori sa le fac...
il simt rece si distant, el zice ca nu e...oare ceea ce simt e de fapt e raceala si distanta pe care o impun eu?!?
tanjesc dupa afectiune si nu las pe nimeni in viata mea, ma ascund in spatele unei imagini despre care ma intreb uneori daca ma mai reprezinta macar...
Eu m-am nascut aici degeaba....

Karma

Am considerat mereu ca unele lucruri trebuie sa se intample pentru ca avem de "platit" cate ceva...Avem de platit pentru lucrurile bune din viata noastra si avem de platit pentru lucrurile mai putin bune pe care le facem altora, in orice caz am ajuns la concluzia ca mereu platim...
Nu stiu pentru ce platesc eu dar cred ca sunt plina de datorii...sa spunem ca anul asta nu a inceput prea bine...
1. un amic nou, o relatie foarte faina, vorbeam mult despre orice...chiar ma binedispunea cand ma suna. S-a suparat ca i-am sters un comentariu de pe facebook care mi s-a parut deplasat. Concluzia: nu mai vorbeste cu mine.
2. un amic nou, nu la fel de nou ca precedentul, e coleg de munca cu fostul meu prieten. Am vorbit mult, am iesit la un ceai dar eu nu eram interesata de el si nu am ascuns acest lucru. El se supara cand subliniam faptul ca vreau sa fim doar amici. Concluzia: conversatii din ce in ce mai rare.
3. un amic vechi, un prieten drag ma pacaleam eu...care din cauza faptului ca nu i-a placut o reactie a mea s-a decis ca nu mai vrea sa vorbeasca cu mine. Dupa vreo 2 luni avea iar chef de conversatie, dar la primul lucru la care nu am vrut sa ii dau detalii a scos pe gura atatea lucruri urate incat nu imi venea sa cred ca aia e persoana pe care o cunosc de aproape 5 ani. Concluzia: are ignore.
4. amici de la munca...colegi, glume, totul foarte fain pana cand unul si-a creat impresia ca el vrea mai mult. Mie imi era drag ca amic si faceam glumite doar pentru ca asa e atmosfera la noi in firma si nu vroiam sa las impresia ca am ceva cu el...dar m-a ars de nu m-am vazut. Am fost la o nunta si am dansat cu un alt coleg care intamplator e "cumnatul" lui...acoperit de un nor plin de vapori de alcool si intartat de un alt coleg binevoitor a inceput sa urle ca o inseala pe sora lui de fata cu el si ca ma fura...de parca eram a lui. Inevitabil s-a distrus "relatia" dintre noi. Concluzia: atmosfera tensionata la munca.
5. amic nou, din grupul de prieteni. La fel...glumite, zambete, totul perfect pana cand ma trezesc intr-o situatie pe care nu ma asteptam sa o traiesc vreodata. Prietenul meu, care e amic cu el imi spune ca s-a laudat la sala ca el si cu mine am impartit mai mult decat un pahar cu apa... Am inghetat cand am auzit...cum Dumnezeu?!?...nici sa neg nu am avut cuvinte, am spus doar ca nu l-am mintit cu nimic cand m-a intrebat daca a fost ceva intre mine si el... Ce as fi putut sa spun? Ce explicatii as fi putut sa dau?
Nu stiu ce sa mai cred...nu stiu deloc sa imi aleg prietenii...

Dorinta mea

mie dor de lacrimile unui barbat... mie dor de vulnerabilitatea unui barbat in bratele mele... Imi lipsesc atat de multe lucruri incat ma gandesc de ce oare ma incapatanez sa aleg... SA ALEG...ha ha...nu m-am gandit ca am sa am optiunea asta vreodata, mereu am considerat ca voi fi norocoasa daca ma va alege cineva, dar sa aleg eu!?! pare atat de ireal... Ma simt atat de singura, nu pot sa ma adun, nu pot sa ma conving ca poate fi frumoasa si situatia asta...nu pot (sau nu vreau!?!) Am petrecut craciunul singura in casa...Am petrecut revelionul uitandu-ma la altii cum se iubesc, cum se saruta la miezul noptii...Am petrecut pastele singura incercand sa ma amagesc ca imi dedic ziua mie...cu o baie lunga cu spuma, cu un platou de legume trase la tigaie si un pahar de vin rosu, urmat de un desert cu ciocolata si un alt pahar de vin rosu...Am fost la gratar uitandu-ma la altii cum sunt doi... A murit tataia si nu am avut pe umarul cui sa plang, am vrut atunci sa fiu vulnerabila vroiam sa plang si cineva sa ma tina in brate sa ma sarute si sa ma protejeze... Vine ziua mea in curand si imi e frica de asta... As vrea sa numai numar evenimente din viata mea pe care le-am petrecut "singura"... De ziua mea imi doresc sa il gasesc pe El si El sa ma doreasca pe mine...(sper ca mi-am pus dorinta bine)

Duminica dupa masa

E atat de cald afara si primul meu gand e la ideea ca o sa pot sa ma bronzez in curand... Am zis ca daca nu ma invita nimeni afara am sa ies singura asa ca mi-am pus castile pe urechi, mi-am luat biscuiti sa rontai, apa si cartea pe care o citesc zilele astea si am plecat in locul in care mi-am facut un obicei sa merg in zilele de vara... E un parc frecventat de strainii aflati in oras prin cadrul unui program de schimb de experienta sau cu azil politic. Vad un astfel de grup in timp ce ma indrept spre o banca care abia s-a eliberat si primul lucru care imi vine in cap este faptul ca suntem atat de norocosi sa avem un oras atat de frumos pe care nu stim sa il apreciem...
Este cred cel mai frumos parc din oras, iti ofera mereu senzatia ca esti undeva sus si poti admira un peisaj superb indiferent de anotimp...combinatia perfecta intre apa si munte.
A venit caldura si se aud motoare de skijeturi care se plimba neobosite... aici tot timpul zgomotele se aud mai puternic, poate din cauza vantului care este vesnic prezent in zona asta. Inchid muzica si imi deschid cartea, in stanga mea pe o alta banca sta o batrana care citeste o carte, pentru o clipa ma compar cu ea si ies in pierdere...ce caut eu la varsta mea singura intr-un parc citind carti pe o banca dar ma decid repede sa ingrop gadurile alea si sa ma pierd in aventurile scriitoarei...sunt la partea in care ea aprofundeaza starile de meditatie si cu cat citesc mai mult despre lupta ei de a sta nemiscata si de a si linisti gandurile cu atat ma agit mai mult... dupa fiecare 2 pagini imi schimb pozitia, nu stiu de ce dar nici una nu pare destul de confortabila incat sa o mentin mai mult de 2 pagini... hmm ma amuza ideea de a masura timpul in pagini.
Nu stiu de ce dar in momentul asta ma simt un pic mandra de mine, mereu sunt mandra de mine atunci cand citesc, stau si ma intreb de ce nu o fac mai des... e foarte mult zgomot in jur, e un parc de copii aproape si tipetele lor rasuna atat de puternic. Scot un biscuite si musc din el cu pofta fara sa imi iau un minut ochii din carte... imi place cand fac asta, cand ma concentrez la un lucru dar mainile mele pot face altceva. Am citit undeva ca nu putem face mai multe lucruri in acelasi timp si ajungem sa facem 2 lucruri mediocre in loc sa facem doar unul dar extraordinar.
La un moment dat ma trezesc cu picioarele pe banca, nu pot decat sa ma gandesc cat de incomoda este banca asta... La umbra unui copacel 2 tineri mananca inghetata...ce imi place cand vad oameni care se distreaza asa. Bancile din jurul meu devin tot mai galagioase, pana si cea pe care e batrana care citeste...s-a mai asezat cineva langa ea si vorbeste tare la telefon, dar asta nu pare sa o deranjeze ea citeste in continuare.
Din cand in cand mai ridic ochii din carte si privesc cate un vaporas sau pur si simplu admir cate un nor...iubesc norii...cate un pescarus ma trezeste din adormirea mea sau uneori cate un gandac care zboara zgomotos si se aseaza tocmai pe mine moment in care il gonesc aproape isteric.
Aleea e relativ ingusta si incerc sa imi trag picioarele de fiecare data cand trece cate cineva...si trec multi, se plimba usor unii admira apa altii se uita pur si simplu inainte...imi schimb iar pozitia, mai mananc un biscuite la fel de captata de chinurile personajului de a se concentra la exercitiile de yoga...Imi aduc aminte ca mi-am luat aparatul, as vrea sa fac o poza dar nu ma hotarasc la ce asa ca ma decid sa citesc in continuare. Ma confund de multe ori cu personajul numai ca ma gandesc la propriile mele trairi, la propriile mele ganduri care ma bantuie ieri pe la 3 dimineata m-a sunat el, Nr.3 si mi-a spus ca in 15 minute este la mine, i-am spus ca nu...ca nu are rost sa vina nu are pentru ce, dar a venit. Am coborat pe scara in pijamale si am vorbit o ora intreaga, nici nu imi dau seama cum a trecut...am ras, am glumit, ne-am sarutat nu era nimic diferit de noptile in care faceam asta cand eram impreuna, poate doar faptul ca amandoi eram constienti ca e doar o joaca. Mi-a spus soptit ca i-am lipsit...imi venea sa urlu, stiu ca avea curajul sa spuna asta doar pentru ca bause ceva dar chiar si asa vroiam sa urlu la el sa il cert ca nu a putut sa spuna niciodata asta cand eram impreuna. Continuam sa vorbim despre diverse lucruri despre noi si ce nu a mers...ma trezesc iar in impostaza in care explicatiile mele nu sunt destul de concludente si zambesc pentru ca acum oricum nu conteaza, ne mai amuzam un pic pe seama diverselor intamplari si pe urma ne uram noapte buna. Chiar daca stiu ca e doar una din intalnirile noastre placute dar care sunt doar atat "intalniri" ma gasesc tulburata. Adorm in jur de ora 5 si ma trezesc peste alte 5 ore aproape buimaca de somn dar refuz sa mai dorm. Imi fac treaba pe care o aveam programata pentru ziua respectiva si petrec spre dezamagirea mea restul timpului in casa. Spre seara se baga in seama Nr.4, nici nu stiu daca pot sa ii spun asa tinand cont ca asa zisa relatie a durat 3 zile...aparent s-a finalizat idila lui si acum cauta sa se bage iar in seama. Mentin discutiile scurte si cat mai vagi, inca ma streseaza un pic sa discut cu el...eh orgoliul asta ce sa ii faci. Ajungem sa petrecem seara in acelasi loc...din motive evidente...avem prieteni comuni, el dupa 2 ore pleaca dar noi ne continuam distractia si fara el. Cat am stat la masa mi-a trimis mesaje de pe un alt numar, stau si ma gandesc oare de ce si-a schimbat numarul si mai mult...daca si l-a schimbat de ce l-a pastrat pe al meu?!? Iar ajung tarziu acasa si ma dor picioarele...
Toate gandurile astea mi se perinda prin cap in timp ce citesc cum mantra pe care o rosteste personajul nu o ajuta sa se deconecteze...la nebunia din capul meu cred ca nici pe mine nu m-ar ajuta. E ora 5, sunt aproape 3 ore de cand am iesit afara, soarele a inceput sa piarda din putere dar parcul e din ce in ce mai plin si mai galagios si pe mine ma doare spatele...incomode mai sunt bancile astea si picioarele ma dor, pentru o secunda ma simt atat de batrana. Imi scot ochelarii de soare (in spatele carora imi place atat de tare sa ma ascund) doar pentru un minut si imi strang ochii imediat la contactul cu lumina, ii pun la loc si gata lumea mea e iar mai simpla.
Trece pe aici un barbat care purta o conversatie destul de importanta si apasata cu o persoana numai de el stiuta. Uneori imi e teama ca o sa fiu si eu asa, ca o sa ajung sa ma cert cu demonii mei in vazul lumii...
Ma concentrez prea mult la gandurile mele si parca mi se goleste mintea, e un sentiment ciudat cat se face liniste si ma sperie pentru ca de obicei e atat de mult zgomot in capul meu....
Ma decid sa mai citesc un pic si apoi plec spre casa...

Ultima data...

hmm...incep sa observ un tipar...

In fiecare relatie am incercat sa il fac...sa il sprijin ca nu stiu daca pot sa spun sa il ajut (poate doar intr-un singur caz) sa faca mai multe lucruri pentru el...sa fie mai bun, sa se dezvolte...sa il sprijin sa isi satisfaca poftele...
In mare...am incercat mereu sa il sustin sa fie mai atent cu el ca persoana pentru ca stiam ca daca el o sa faca lucruri care sa il faca sa se simta mai multumit cu el si relatia noastra o sa fie mai buna...
Nu stiu care este fenomenul dar observ ca toti se schimba dupa ce relatia dintre noi se termina...
Primul nu stia ce vroia...bagase bani intr-o afacere pe care tot el cu lacomia lui a si falimentat-o repede...un an dupa finalul relatiei...student la medicina si bagat prin tot felul de chestii...
Al doilea...shopaholic...fuma ca turcii...facea o muzica mult prea agresiva pentru a fi placuta de mai multi...prea lenos sa munceasca :))...se ducea la munca parca era biciuit...dupa relatie a reusit sa aiba un numar rezonabil de tigari pe zi...de muncit...ehh tot prin aceleasi cercuri se invarte dar e bine ca inca mai munceste...dar cel mai important a reusit sa scoata o melodie care chiar poate fi ascultata si un videaclip la ea chiar dragut..tums up
Al treilea...eh el e cel mai complicat..nu iesea ziua afara din casa...era legat cu lantul de pat si laptop...si oricat am incercat sa ii prezint dezavantajele situatiei lui dentare nu am reusit sa ajungem la o solutie acceptabila :))
Acum..ziua pe lumina l-am vazut cu o tipa pe afara :)) si ieri sa aflu ca merge la dentist sa isi rezolve problema..wow...deci nu mi-a venit sa cred...chiar i-am si zis "Ai reusit sa te duci la dentist?!?!"
E ceva in neregula cu mine de nu reusesc sa ii fac sa faca lucruri pentru ei cat timp sunt cu mine?!
Imi aduc aminte ca primii doi imi spuneau ca ei simt nevoia sa faca chestii pentru mine, ca le induc eu nu stiu ce sentiment...dar ei erau indragostiti de mine..dar al treilea?!...el nu era indragostit..el de ce nu a fost capabil sa faca chestia asta care era pentru el cat timp a fost in relatie cu mine? ca doar era pentru el...pentru sanatatea lui...pentru imaginea lui..de ce a trebuit sa treaca atata timp?
Pfff..iar ma stresez aiurea pentru altii si ei nici nu stiu ca eu exist...

TIT-TIT...invata-ma sa ma schimb pe mine si sa renunt la ceilalti

un nou record

daca ar fi sa enumar relatiile mele ar iesi cam asa: una de 3 ani si jumatate, una de 2 ani jumatate si una de un an...fix in ordinea asta...si uite ca vine numarul 4...ta tam...3 zile =))) nu te asteptai la asta nu?
inca ma gandesc ca e o gluma proasta de 1 aprilie dar sunt din ce in ce mai convinsa ca nu este...stii care e partea cea mai ciudata?!?! ca nu aveam nici o treaba unul cu altul...si simteam ca imi retraiesc cosmarul din liceu pentru ca era de aceasi inaltime cu mine si nu puteam sa ma incalt cu nimic care avea un pic de talpa de frica sa nu fiu mai inalta (nu suport ideea asta)si totusi cand am primit mesajul ceva..undeva..s-a rupt...

ieri ma gandeam la el si rasarea un zambet discret in coltul gurii la ideea ca poate ne vedem..(nu s-a intamplat)... a fost asa o zi ciudata...fara sa vreau am inceput sa ma uit la niste e-mail-uri mai vechi si am ras cu tot sufletul si radiam cand citeam toate nebuniile pe care le primeam/ trimiteam cu "Nr.2"...dar nu stiu din ce motiv (ar trebui sa stiu mai bine ca mereu se intampla asa)m-am uitat si la e-mail-urile de la "nr.1" si ziua s-a intunecat :)) a disparut repede zambetul de pe buze...dar am iesit afara in speranta ca am sa uit repede si o sa trec peste...
pe afara ce sa vezi..."nr.3" curta o fata...si eu care ma intrebam de ce nu se mai baga el in seama si de ce simt ca ma evita...uite ca am aflat raspunsul si la intrebarea asta...foarte ciudata ziua de ieri....

am asa un dor nebun sa pot vorbi cu cineva...mi se facuse dor de prietena mea ieri si atat ce m-am gandit la ea..nu am mai vorbit de 2 luni si ceva...cand am vazut ca a intrat pe mess aproape ca ma bufnise plansul de fericire...o conversatie scurta dar faptul ca am reusit sa schimbam cateva vorbe sa stiu ca este bine m-a facut sa ma simt extraordinar...
hmm ce saptamana ciudata...ehh nici nu mai conteaza

tipat catre nicaieri

a trecut mult timp de cand nu ne-am mai auzit...poate prea mult timp...
in ultimua perioada am renuntat sa mai vorbesc chiar si cu mine...m-am saturat sa ma aud, sa ma ascult...imi este teama uneori ca am devenit persoana pe care o aratam cu degetul cand eram adolescenta...ca am devenit "tipa aia"...stiu ca exagerez, sunt convinsa de asta dar chiar si asa nu pot sa nu fiu dezamagita de mine si de ce se intampla in jurul meu.
pentru orice lucru nou pe care vrei sa il primesti in viata ta trebuie sa te deschizi, trebuie sa te lasi sa fii vulnerabil si sa iti asumi riscul de a esua...eu riscul acesta nu vreau sa mi-l asum...
am incercat sa fac lucrurile diferit...sa fiu cineva care nu imi imaginam ca pot fi si am observat ca lumea e receptiva...au fost persoane care mi-au spus ca sunt "descuiata" ca sunt genu de persoana care poate vorbi despre orice si nu ar trebui sa fie greu sa se inteleaga cineva cu mine..:))) atat de amuzante ce mi s-au parut replicile astea...hmm...eu sociabila...cine ar fi crezut?! da nu o sa dureze mult...de altfel am si inceput seria de certuri despre nimic cu persoane dragi care au inceput sa ia distanta...unii pleaca...altii vin si eu raman prinsa in aceasi etapa de mijloc...
...4 luni...e cea mai lunga perioada in care am fost singura si zilele inca se aduna...sunt dependenta de atasament mai mult decat iubitorii de cocaina si totusi imi lipseste drogul de atata timp...m-am certat cu dealerul :))
...este prima data cand ridic pretentii, cand zic nu unui baiat pentru ca acum vreau sa pot alege mai bine...vreau si eu sa imi fac un tipar si sa incerc sa il pun acolo sa se integreze in peisaj...oare ce e in capul meu :)) nu reuseam sa ii gasesc nici cand nu aveam tipar...acum cu siguranta nu imi va fi mai usor...