8 martie

E ciudat cum o intamplare poate sa schimbe modul in care reactionam fata de persoana de langa noi. Anul acesta am facut ceva mai "anormal" pentru mine si felul in care fac eu lucrurile...de 8 martie am fost in oras cu fetele si da..a fost si un numar de streaptes...
fiind restaurant si nu club majoritatea femeilor de acolo erau doamne in toata regula doar noi eram puiuti pe acolo asa ca ne-am distrat cum am stiut mai bine...la numarul de streapteas mi-am luat un locusor mai in fata sa fac poze si tot spectacolul am ras cu lacrimi cum fiecare baiat imi lua fetele si le aseza pe scaun ca sa isi faca numarul...a fost fenomenal..pana s-a ajuns la mine :)) a fost ultimul numar al serii si a fost... am ras cum nu am mai ras de mult timp..si bineinteles s-au facut poze...si el le-a vazut...si dupa o clipa de tacere si cateva zeci de intrebari care aveau acelasi raspuns si-a schimbat atitudinea...nu ma iubit asa nici in prima zi...nici dupa prima luna..nici dupa primul an... :))) ce trebuie sa faci cate o data ca sa trezesti baiatul/barbatul de langa tine ... barbatii sunt niste creaturi fenomenale

de dor

Mie tare dor sa mai vorbim, am si uitat - din nou - cum sa vorbesc cu tine...ma simt mai rau, ma simt mai bine sunt sentimente confuze in mine...sarbatorile au trecut, mai bine ca anul trecut si totusi parca intr-un fel incomode...nepotica mea a crescut...sunt matusica in toata regula acum si cine stie poate o sa mai am un nepot...cu el...am avut un sfarsit de an incert si un inceput si mai incert...cei drept am incercat sa fiu mai intelegatoare dupa ce am ajuns acasa...sa incerc sa fiu mai putin critica si cicalitoare si pentru un timp mi-a iesit si a fost si bine...dar surpriza -sau nu- nu a fost indeajuns, sau poate cine stie...m-am saturat sa mai caut scuze de ce el e asa si de ce eu ma pedepsesc atat...a murit un prieten de-a lu fratemiu, mamaita e in spital..destul de rau...si eu nu stiu ce sa fac...nu stiu cum sa ma impart...mie frica de consecinte si mie asa greu ca simt ca nu am cu cine sa cladesc si de cine sa ma sprijin...astept sa termin examenele...astept sa treaca anul si daca am sa reusesc sa ajung cu bine pe urmatorul mal atunci o sa fie cu siguranta mai bine...mult mai bine indiferent ce va fi...si intre timp mai trebuie sa invat si sa inot..dar nu de inec imi e frica ci de oamenii care se ineaca in jurul meu...
mie dor...si sper sa ma trezesc curand ca pot sa fiu iar eu..cu tine

scoala vietii

Suntem educati ca tot ce facem in viata simtim. Simtim cand suntem pregatiti sa ne incepem viata sexuala, simtim cand am gasit persoana potrivita, simtim cand suntem pregatiti sa fim parinti simtim cand ceva nu este in regula. In afara de ultima (care sincer cred ca era mai mult sentiment de frica si nesiguranta) nu am simtit nimic, nu m-am simtit pregatita, implinita sau dornica. Suntem o societate care crestem depresivi si ne mai miram ca generatia emo ia amploare cand tanarul din ziua de azi invatat ca totul se simte nu simte decat frustrare ca nu simte ceea ce a fost invatat ca trebuie sa simta. Simplu nu? Nu ma consider o tanara emo, defapt cred ca din cauza varstei nici nu ma incadrez in tipar ( pentru ca emo sunt considerati liceeni), sunt doar o tanara "nesimtita". De felul meu nu am simtit prea multe, poate doar frustrare.
Am facut sex dar nu am gasit nimic special incat sa ii simt cu adevarat lipsa. Poate din cauza ca inca mai fac :)) Am iubit si poate inca iubesc ( nu am fost niciodata convinsa ca asta e sentimentul ) dar nu am simtit acea sufocare, acea...nu stiu...sentimentul care ni se tot spune ca il simtim atunci cand iubim. Eu simt atasament, o ampla prietenie, completare, nevoia de sustinere dar nu stiu de unde incepe sentimentul de iubire si unde trebuie sa il simt. Cred in existenta persoanei potrivite dar cred ca are si ea defectele ei. Parinte simt ca nu vreau sa fiu, iubesc copiii chiar am avut ocazia sa am grija de nepotica mea si cand avea 4 luni si acum la 1 an si 4 luni, dar inca cred ca nu vreau eu sa nasc un copil. Multi zic ca o sa gandesc altfel mai tarziu dar ce stiu ei ce simt eu. Nu ma consider un monstru ca nu vreau sa fiu mama, defapt sunt mandra de mine ca sunt constienta ca nu sunt facuta sa fiu parinte si nu vreau sa aduc pe lume un copil fucked up.
Vreau sa fiu independenta dar de unde stiu daca sunt pregatita cand eu ma simt un copil, ma vad un copil si am impresia ca si altii ma vad asa. Cu exceptia cazurilor cand se uita barbatii la decolteul meu. Am citit pe blogul lui Bendeac, cred, ca in ochii barbatilor fetele sunt femei din momentul in care au implinit 14-15 ani si au forme. Dar eu ma simt copila, defapt ni se spune ca avem varsta pe care o simtim. Oare ce simtim? Cu ce simtim?