ma intrebam oare...

Si cand credeai ca ai auzit totul te loveste in plin...`vreau sa iti spun ca m-am despartit de tine pentru ca tu te purtai asa frumos cu mine, nici o fata nu s-a purtat asa cu mine si eu nu stiu de ce dar ma purtam urat cu tine, aveam sentimentul ca tu chiar tineai la mine si eu ma purtam urat asa ca am zis ca mai bine ne despartim...`
Vorbesti serios!!! deci am fost parasita pentru ca am fost draguta?!? Cum sa nu devii o scorpie, cum sa nu iti vina sa iti iei lumea in cap!?! Daca ma transform intr-o scorpie oare o sa fie mai bine?
Vreau sa renunt la verbul `vreau` pentru ca mereu atunci cand vreau ceva de bine prea mult ajung sa fiu dezamagita.

Se spune ca lucrurile se intampla atunci cand incetezi a le mai astepta, atunci cand nu le mai cauti... Cum sa fac sa nu le mai caut, cum sa fac sa accept lucrurile asa cum sunt. Oare chiar e vorba de bani sau chiar exista persoane care sa te accepte oricum dar trebuie sa ai norocul sa le gasesti. Spun asta pentru ca am observat un grup de prieteni, toti cu o situatie materiala bunicica daca nu chiar buna si exista o persoana care e capabila sa te calce pe nervi si cand doarme. A enervat toate persoanele din grup cel putin o data si cand spun asta sunt indulgenta si totusi sunt mereu impreuna. In ciuda faptului ca se cearta mereu si se mananca de fund sunt mereu impreuna si ies de cel putin 4 ori pe saptamana cu totii, au activitati impreuna...oare cum reusesc, sau poate ca intrebarea potrivita este cum de eu nu reusesc?!

După tine...nimic

Mă privesc uneori din exterior, stau și mă uit la mine ca la un străin și îmi vine să îmi plâng de milă. Când am ajuns atât de băbăloaică? Când am uitat să mă prețuies? Îmi amintesc de EL și când spun EL mă refer la toți bărbații din viața mea pe care i-am iubit într-un moment din viața mea cu tot sufletul, chiar dacă în același timp i-am urât la fel de mult pentru că nu erau perfecți, pentru că nu știau să mă strângă în brațe atunci când plângem, pentru că nu știau să mă sărute așa cum vroiam eu și când vroiam eu, pentru că nu aveam mereu replicile potrivite, pentru că nu știau să mă facă să zâmbesc, pentru că îmi criticau lucrurile pe care îmi e cel mai greu să le schimb la mine….îi uram pentru atâtea lucruri mărunte așa cum știu că și ei o făceau și în ciuda tuturor lucrurilor am împărțim clipe frumoase și am construit amintiri împreună. Cel mai frumos lucru din lumea asta este o amintire, nimeni nu poate să ti-o cumpere sau să ti-o fure, o amintire o faci și e a ta pentru totdeauna. Acesta este și dezavantajul amintirilor, că durează atât de mult și uneori sunt amintiri pe care vrei să le uiți și în cele mai neașteptate momente ele apar…se aprind acolo undeva și te lovesc ca un uragan zdruncinând tot din temelie. Așa mă simt eu, zdruncinată, goală, vulnerabilă…e greu să trăiești într-o societate în care totul se bazează pe imagine și control…învățăm să mințim ca și cum ar fi a doua limbă maternă și spunem orice numai să ne simțim un pic mai bine „cotați”. Îmi lipsesc prietenii cu care împărțeam tot, îmi lipsesc prietenii cu care ne spuneam în față tot ce ne enerva și tot ce ne displăcea fără să existe posibilitatea ca acea discuție să fie ultima. Unde au dispărut oamenii care știau să aprecieze adevărul și nu puneau imaginea mai presus de realitate?

Astăzi aș vrea să mă uit în ochii tăi dragă EL și să îți spun că poate nu am arătat destul cât de mult apreciez lucrurile mărunte pe care le-am făcut împreună și aș vrea să îți mulțumesc că ai făcut parte din viața mea, atât cât a trebuit să faci. Vreau să fiu sinceră cu tine și să îți spun că nu am depășit momentul de tot, poate pentru că refuz să cred că nu am fost eu cea potrivită pentru tine (pentru fiecare dintre voi) dar vreau să îți doresc să fii fericit alături de cine îți dorești tu. Știu că ceea ce am avut noi s-a consumat și drumurile noastre trebuie continuate separat iar atunci când ne vom întâlni ne vom minți zâmbind despre cât de frumoasă a fost viața noastră fără noi în ea… așa e și normal. Aș vrea să îți spun multe dar știu că atunci când vei fi în fața mea voi zâmbi stângaci și voi încerca să scurtez conversația cât mai mult pentru că dacă aș sta prea mult lângă tine aș avea lucruri să îți reproșez, să îmi reproșez și sunt lucruri care ar trebui să rămână așa…nespuse…..

Îți mulțumesc că ai trecut prin viața mea, aș fi preferat să nu lași urme atât de adânci ca să pot iubi din nou cu toata inima dar sunt sigură că o să va vindec și de tine….

Poveste

A fost o dată ca nici o dată o fată cu ochii calzi de căprioară și părul dulce de castan, cu buze roșii mușcate de vânt și degete subțiri ce puteau împleti pânze de păianjen. Și anii treceau și fata creștea dar ceva mereu lipsea, lipseau buzele care să îi sărute ochii, mâinile care să îi mângâie părul, brațul pe care să își pună mâna. Nu trecu mult timp și apăru prințul…the end…. Măcar așa fiecare poate să își construiască propria poveste, cu happy end sau nu… Eu am mai încheiat una, nu știu ce a fost în capul meu…de fapt asta spun de fiecare dată ”oare ce a fost în capul meu” de parcă nu știu că vreau mereu același lucru….Vreau să plâng să îmi golesc sufletul dar nu curge nici o lacrimă pentru că nu are de ce… De ce țin cu dinții chiar și de lucrurile care știu că nu îmi fac bine? Când oare o să reușesc să mă bucur de mine fără să fie nevoie să mă uit lângă mine căutând aprobare?!?!?