Pages

Monday, July 23, 2012

După tine...nimic


Mă privesc uneori din exterior, stau și mă uit la mine ca la un străin și îmi vine să îmi plâng de milă. Când am ajuns atât de băbăloaică? Când am uitat să mă prețuies? Îmi amintesc de EL și când spun EL mă refer la toți bărbații din viața mea pe care i-am iubit într-un moment din viața mea cu tot sufletul, chiar dacă în același timp i-am urât la fel de mult pentru că nu erau perfecți, pentru că nu știau să mă strângă în brațe atunci când plângem, pentru că nu știau să mă sărute așa cum vroiam eu și când vroiam eu, pentru că nu aveam mereu replicile potrivite, pentru că nu știau să mă facă să zâmbesc, pentru că îmi criticau lucrurile pe care îmi e cel mai greu să le schimb la mine….îi uram pentru atâtea lucruri mărunte așa cum știu că și ei o făceau și în ciuda tuturor lucrurilor am împărțim clipe frumoase și am construit amintiri împreună. Cel mai frumos lucru din lumea asta este o amintire, nimeni nu poate să ti-o cumpere sau să ti-o fure, o amintire o faci și e a ta pentru totdeauna. Acesta este și dezavantajul amintirilor, că durează atât de mult și uneori sunt amintiri pe care vrei să le uiți și în cele mai neașteptate momente ele apar…se aprind acolo undeva și te lovesc ca un uragan zdruncinând tot din temelie. Așa mă simt eu, zdruncinată, goală, vulnerabilă…e greu să trăiești într-o societate în care totul se bazează pe imagine și control…învățăm să mințim ca și cum ar fi a doua limbă maternă și spunem orice numai să ne simțim un pic mai bine „cotați”. Îmi lipsesc prietenii cu care împărțeam tot, îmi lipsesc prietenii cu care ne spuneam în față tot ce ne enerva și tot ce ne displăcea fără să existe posibilitatea ca acea discuție să fie ultima. Unde au dispărut oamenii care știau să aprecieze adevărul și nu puneau imaginea mai presus de realitate?
Astăzi aș vrea să mă uit în ochii tăi dragă EL și să îți spun că poate nu am arătat destul cât de mult apreciez lucrurile mărunte pe care le-am făcut împreună și aș vrea să îți mulțumesc că ai făcut parte din viața mea, atât cât a trebuit să faci. Vreau să fiu sinceră cu tine și să îți spun că nu am depășit momentul de tot, poate pentru că refuz să cred că nu am fost eu cea potrivită pentru tine (pentru fiecare dintre voi) dar vreau să îți doresc să fii fericit alături de cine îți dorești tu. Știu că ceea ce am avut noi s-a consumat și drumurile noastre trebuie continuate separat iar atunci când ne vom întâlni ne vom minți zâmbind despre cât de frumoasă a fost viața noastră fără noi în ea… așa e și normal. Aș vrea să îți spun multe dar știu că atunci când vei fi în fața mea voi zâmbi stângaci și voi încerca să scurtez conversația cât mai mult pentru că dacă aș sta prea mult lângă tine aș avea lucruri să îți reproșez, să îmi reproșez și sunt lucruri care ar trebui să rămână așa…nespuse…..
Îți mulțumesc că ai trecut prin viața mea, aș fi preferat să nu lași urme atât de adânci ca să pot iubi din nou cu toata inima dar sunt sigură că o să va vindec și de tine….

Sunday, July 15, 2012

Poveste


A fost o dată ca nici o dată o fată cu ochii calzi de căprioară și părul dulce de castan, cu buze roșii mușcate de vânt și degete subțiri ce puteau împleti pânze de păianjen. Și anii treceau și fata creștea dar ceva mereu lipsea, lipseau buzele care să îi sărute ochii, mâinile care să îi mângâie părul, brațul pe care să își pună mâna. Nu trecu mult timp și apăru prințul…the end…. Măcar așa fiecare poate să își construiască propria poveste, cu happy end sau nu… Eu am mai încheiat una, nu știu ce a fost în capul meu…de fapt asta spun de fiecare dată ”oare ce a fost în capul meu” de parcă nu știu că vreau mereu același lucru….Vreau să plâng să îmi golesc sufletul dar nu curge nici o lacrimă pentru că nu are de ce… De ce țin cu dinții chiar și de lucrurile care știu că nu îmi fac bine? Când oare o să reușesc să mă bucur de mine fără să fie nevoie să mă uit lângă mine căutând aprobare?!?!? 

Thursday, July 5, 2012

Trenul


E tarziu si totusi pentru atatea mii de oameni e inca devreme. Pentru mine intotdeauna a fost mai tarziu, intotdeauna timpul a trecut altfel. Radioul din bucatarie canta si toata camera rasuna, e tarziu si canta despre stele...stele care cad.
Mereu am tanjit dupa companie in pat, de aceea si astazi dorm cu un urs in brate...dar azi pentru prima data am stat si m-am gandit, nu stiu daca mai pot imparti patul cu cineva...dorm de atat de mult timp singura incat m-am dezvatat sa imi impart spatiul. Imi aduc aminte de ultimele doua nopti cand am dormit cu cineva, ma adunam atat de tare sa nu ma ating de el...simteam ca ma sufocam daca il simteam.
E tarziu si se aude trenul... Imi place ca desi sunt in oras daca e destul de liniste noaptea poti auzi trenul...imi place sunetul lui, imi place miscarea lui poate din cauza ca atunci cand eram copil mergeam mult cu trenul si imi aminteste de libertatea de atunci...
As fi vrut sa vad luna, cica e luna plina in noaptea asta dar nu a coborat inca in dreptul geamului meu...e tarziu dar pentru altii e inca devreme chiar si pentru luna.
Am sentimentul ca vine o perioada dificila si ma simt usor singura si imi e frica ca o sa fac la fel ca in trecut, o sa ma las pierduta doar pentru a nu fi singura....
E tarziu si totusi e atat de devreme...

tot aici...

...m-am saturat de zidul pe care l-am ridicat in jurul meu, incep sa ma simt claustrofoba in propria mea viata... zic mereu senina si chiar zambitoare ca am depasit momentele din trecut dar ma mint cu nerusinare si mie nu imi place sa mint.
cred ca nu ii mai mint pe cei din jurul meu pentru ca sunt satula de cat de mult ma mint singura...imi e atat de frica sa nu fiu ranita incat am ajuns sa nu mai fac nici jumatate din lucrurile pe care as dori sa le fac...
il simt rece si distant, el zice ca nu e...oare ceea ce simt e de fapt e raceala si distanta pe care o impun eu?!?
tanjesc dupa afectiune si nu las pe nimeni in viata mea, ma ascund in spatele unei imagini despre care ma intreb uneori daca ma mai reprezinta macar...
Eu m-am nascut aici degeaba....